Pentru mulți, libertatea, astăzi, înseamnă „fac ce vreau”, „nu dau explicații nimănui”, „beau cât vreau, mă culc cu cine vreau”, „trăiesc cum vreau” etc. Și până aici e ok. Fiecare trăiește atât cât înțelege din viața asta. Unii mai mult, alții mai puțin. Problema apare în partea consecințelor ce rezultă din libertatea asta. Aici nimeni nu mai rânjește șmecherește. Aici toți vin cu motive care mai de care. Aici toți au impresia că motivele lor sunt bineîntemeiate și că astea le-ar legaliza faptele mai mult sau mai puțin morale. Aici nu mai sunt „șefi” pe viața lor, sunt victime ale împrejurărilor. Aici nu-și mai recunosc libertatea fiindcă nu le convine.
Suntem ceea ce alegem să fim. Nu suntem ceea ce își doresc părinții noștri să fim. Nu suntem ceea ce ne-a afectat în copilărie. Nu suntem ideile pe care le-am auzit crescând.
Nu suntem prejudecățile adunate de atâta vreme, transmise de alții ca și cum ar fi ale noastre.
Nu suntem nici sfaturile pe care ni le dau prietenii crezând că ne fac un bine. Cel mai mare bine care poți să-l faci unui prieten este să-l lași în pace atunci când e confuz. Calea care îl va mulțumi într-un final, o poate găsi doar singur. Altfel, s-ar putea să-i faci mai mult rău. Doar singuri aflăm ce e bine pentru noi.
Ceilalți doar ne derutează. Fiindcă fiecare vorbește din ceea ce înțelege el din experiențele lui, mai bune mai rele, la care se adaugă frustrări, limitări și alte supărări care n-au nici o legătură cu situația celui sfătuit.
Nu suntem nici amăgiri, nici greșeli, nici eșecuri. Nu suntem definiți de ceea ce am făcut. Am făcut atât cât am priceput la momentul respectiv, pe când nu eram conștienți ce mult înseamnă să alegi în conformitate cu ceea ce ești. Cu sufletul tău. Asta nu înseamnă că nu suntem responsabili de trecutul nostru „inconștient”, că „așa a fost să fie”, că „eram posedat” sau mai știu eu ce aberații. Înseamnă doar, că putem fi mai mult decât am fost dacă vrem cu adevărat și alegem asta.
